ce insemna cuvintul [IuBiRe]
În dicționare și enciclopedii îl găsim tradus ca pasiune, amor, dorință puternică, intensă. Este asociat de multe ori cu dorința sexuală, cu iubirea egoistă care transformă pe cel iubit în obiect, devenind astfel un mod defectuos al relației personale, însă poate desemna și o iubire prietenească mai puternică decît philia. Poate fi asociat de asemenea sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei.
Ceea ce au în comun toate aceste semnificații este o intensitate foarte mare a trăirii, ceea ce a făcut ca acest cuvînt sa fie folosit în contexte foarte variate, în ciuda conotațiilor negative pe care le are. Forța erosului a făcut ca vechii greci să-l așeze, personificat, printre zei, sau să-l considere chiar un principiu ordonator care a participat la geneza universului și care participă la viața oamenilor și a zeilor.
Eros este un zeu, după cum ne spune Hesiod, însă nu numai cel mai frumos dintre zeii nemuritori, ci și acela care a apărut din Haos, odată cu Gea, Olimpul și Tartarul, cel care stăpînește asupra minții și trupului și sfătuiește cu înțelepciune pe oameni și pe zei. Acest Eros este foarte diferit de zeul Eros, zeul iubirii. Acesta din urmă era fiul lui Zeus și al Afroditei, frate cu Anteros. Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât și în rândul muritorilor. Însăși Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător[1]
Avem de-a face cu două semnificații diferite, ambele la fel de puternice pentru a fi personificate în zei: prima reprezintă iubirea ca element primordial, anterior apariției lumii, iar cea de-a doua reprezintă iubirea erotică, chinuitoare. Într-unul din sonetele atribuite lui Orfeu apare din nou Erosul ca principiu generator al lumii. El apare dintr-un ou, înainte ca Pământul sau Cerul să existe. El este cel care amestecă lucrurile și iau naștere Cerul și Pămîntul.
Acestea sunt semnificațiile erosului folosite în scrierile presocratice, pe care le vom regăsi și în dialogurile lui Platon. Cei doi Eros, alăturați celor două Afrodite, se manifestă ca două tipuri diferite de iubire. Așa cum există Afrodita cerească, născută din Uranus și fără mamă, tot așa există și un Eros ceresc; iar Afrodita obștească, născută din împreunarea lui Zeus cu Diona, este însoțită de Eros cel obștesc. Acesta din urmă este erosul oamenilor de rînd, care nu alege și nu iubește sufletul, ci trupul, și căruia nu-i pasă dacă ceea ce face este bine sau rău. Acesta vine de la Afrodita obștească, care este concepută din împreunarea cu principiul feminin. Celălalt Eros, care provine de la Afrodita cerească, are la bază doar principiul masculin, el ține de alegere, de judecată, și nu de pasiune. Aceasta este semnificația pe care o au în vedere personajele lui Platon atunci cînd vorbesc despre iubire. Erosul obștesc, de rînd, este doar amintit, ca o abatere de la rînduielile iubirii. Adevăratul Eros este cel ceresc, care îi îndeamnă pe oameni să-și găsească jumătatea pe care au pierdut-o atunci cînd Zeus i-a pedepsit tăindu-i în două. Este acela care face ca doi sa devină din nou unul, și astfel, revenind la starea inițială, să obțină fericirea.
Erosul este cel care determină comunicarea și comuniunea. El creează atît în Dumnezeu cît și în om ekstasis, ieșirea din sine. Ec-staza lui Dumnezeu duce la dialog și comuniune cu omul; ec-staza omului duce la dialog și comuniune cu Dumnezeu. Desigur, cele două mișcări sunt diferite pentru că a lui Dumnezeu este descendentă iar a omului este ascendentă. După Grigore de Nissa, „erosul binecuvîntat” este un impuls adăugat naturii umane și prin care se ajunge la binecuvîntările iubirii și sfatului divin. Acesta este forța care îndeamnă oamenii înspre Dumnezeu. Simeon Noul Teolog a dedicat Imnurile pentru Erosul Divin experienței născute de lucrarea acestei energii. Erosul divin este ec-static, iar nu limitat; el face ca cel ce iubește să nu-și mai aparțină sieși, ci celui iubit.
Maxim Mărturisitorul numește έρως dumnezeirea transpusă la nivelul creatului. Cuvîntul exprimă tendința creatului spre perfecțiune și se manifestă în ambele direcții, ca eros uman și ca eros divin.
Dumnezeirea este cauza creației; erosul este forța care o duce către perfecțiune. Calea este o continuă înălțare către Dumnezeu, începînd cu mișcarea dată de Dumnezeu, înaintînd la eros și ec-stază pînă cînd călătorul se unește cu cel pe care îl iubește. Erosul este cel mai înalt grad al iubirii omului față de Dumnezeu și a lui Dumnezeu față de om. Toate virtuțile contribuie la erosul divin, și mai ales rugăciunea curată, prin care mintea capătă aripi pentru a trece dincolo de toate lucrurile și pentru a fi ridicată de la cele omenești la cele dumnezeiești. Astfel, omul devine capabil să-l urmeze pe Iisus Hristos în înălțarea la ceruri.
Deși a fost folosit de către misticii din perioada bizantină, mulți autori creștini recenți s-au ferit să-l folosească pe „eros” din cauza semnificației sale obișnuite, care-l apropie de patimă, de patologic. Eventual se definește iubirea cea adevărată ca ceva între eros și agape, păstrînd din eros acea forță, setea pe care o are cel care iubește și care nu se stinge oricît de aproape ar fi de cel iubit. Însă se consideră în general că a folosi doar „eros” pentru a vorbi despre iubirea creștină poate fi derutant pentru cititorul neavizat.
Sursa:www.wikipedia.ro
Ceea ce au în comun toate aceste semnificații este o intensitate foarte mare a trăirii, ceea ce a făcut ca acest cuvînt sa fie folosit în contexte foarte variate, în ciuda conotațiilor negative pe care le are. Forța erosului a făcut ca vechii greci să-l așeze, personificat, printre zei, sau să-l considere chiar un principiu ordonator care a participat la geneza universului și care participă la viața oamenilor și a zeilor.
Eros este un zeu, după cum ne spune Hesiod, însă nu numai cel mai frumos dintre zeii nemuritori, ci și acela care a apărut din Haos, odată cu Gea, Olimpul și Tartarul, cel care stăpînește asupra minții și trupului și sfătuiește cu înțelepciune pe oameni și pe zei. Acest Eros este foarte diferit de zeul Eros, zeul iubirii. Acesta din urmă era fiul lui Zeus și al Afroditei, frate cu Anteros. Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât și în rândul muritorilor. Însăși Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător[1]
 |
| Eros încordându-şi arcul |
Acestea sunt semnificațiile erosului folosite în scrierile presocratice, pe care le vom regăsi și în dialogurile lui Platon. Cei doi Eros, alăturați celor două Afrodite, se manifestă ca două tipuri diferite de iubire. Așa cum există Afrodita cerească, născută din Uranus și fără mamă, tot așa există și un Eros ceresc; iar Afrodita obștească, născută din împreunarea lui Zeus cu Diona, este însoțită de Eros cel obștesc. Acesta din urmă este erosul oamenilor de rînd, care nu alege și nu iubește sufletul, ci trupul, și căruia nu-i pasă dacă ceea ce face este bine sau rău. Acesta vine de la Afrodita obștească, care este concepută din împreunarea cu principiul feminin. Celălalt Eros, care provine de la Afrodita cerească, are la bază doar principiul masculin, el ține de alegere, de judecată, și nu de pasiune. Aceasta este semnificația pe care o au în vedere personajele lui Platon atunci cînd vorbesc despre iubire. Erosul obștesc, de rînd, este doar amintit, ca o abatere de la rînduielile iubirii. Adevăratul Eros este cel ceresc, care îi îndeamnă pe oameni să-și găsească jumătatea pe care au pierdut-o atunci cînd Zeus i-a pedepsit tăindu-i în două. Este acela care face ca doi sa devină din nou unul, și astfel, revenind la starea inițială, să obțină fericirea.
… seminția oamenilor ar avea parte de fericire dacă fiecare dintre noi ar asculta pînă la capăt îndemnurile lui Eros și și-ar găsi pe adevăratul lui iubit, întorcîndu-se astfel la starea lui dintîi[2].Însă erosul nu este doar o relație între oameni, nu este doar iubire de celălalt, ci, mai mult de atît, este iubire de veșnicie. El este pus întotdeauna împreună cu Binele, pentru că nemurirea trebuie neapărat dorită împreună cu binele; iubirea este dorința de a dobîndi binele pentru veșnicie. Și, de asemenea, este pus întotdeauna împreună cu frumusețea, pentru că iubirea este zămislire întru frumusețe, și nu se îndreaptă decît înspre frumos. Cu ajutorul frumosului, ea urcă treptele cunoașterii. Pentru că cel care caută aceasta, îndreptîndu-se către frumusețile lumii, va vedea că frumusețea lor e aceeași, și, înaintînd în cunoaștere, nu va mai iubi numai un lucru, ci întorcîndu-se către adevărata frumusețe va căuta să o cunoască și se va înălța către frumusețea absolută, în înaltul iubirii. Erosul are ceva din forța și pasiunea pe care anticii le atribuiau zeului Eros (ca fiu al lui Zeus și al Afroditei), fiind năzuință puternică înspre nemurire, înspre veșnicie, însă mai mult decît, atît el are măreția lui Eros cel ceresc, este principiul masculin, cel care se manifestă doar în rațiune, singura cale către Frumusețea supremă, către Adevăr.
Crezi cumva că puțin lucru ar fi viața unui om care ar privi înspre ea și ar privi-o cu ochii minții și ar trăi astfel în unire cu ea? Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobîndește nemurirea[3].Acesta este sensul pe care îl vor prelua sfinții părinți, teologii și filosofii creștini și pe care îl vor îmbogăți pentru a-i ajuta în interpretările și scrierile lor, deși de cele mai multe ori nu έρως va fi cuvîntul folosit, ci αγάπη. Cuvintele έραν, έρως nu apar aproape deloc în Vechiul Testament și nu sînt deloc admise în cărțile Noului Testament. Totuși, ele apar în scrierile ascetice, la părinți mistici precum Grigore de Nyssa, Nicolae Cabasila sau Simeon Noul Teolog, pentru a exprima iubirea superioară față de Dumnezeu. Simeon Noul Teolog are chiar o vastă operă despre iubirea pentru Dumnezeu intitulată Έρωτες, adică Erosuri. Cuvîntul a căpătat astfel o nouă semnificație, a fost spiritualizat,
impregnat cu ideea de iubire harică, dumnezeiască, energia lăuntrică a cuvîntului devenind invers proporțională cu energia omenească, pe care cuvîntul o avea în limba clasică[4].El devine acea energie dumnezeiască, acel însoțitor al naturii divine care îl „aduce” pe Dumnezeu lumii și pe care dogmatiștii o numesc „bunătate”, iar misticii – „eros”. Energia corespunzătoare este erosul uman, care este îndreptat către Dumnezeu. Cele două energii sunt strîns legate una de cealaltă, deși aparțin unor lumi diferite; ele sunt unite în Duhul. Grigore Palama, dorind să evidențieze acea energie a Sfîntului Duh în lucrarea de desăvîrșire a omului, caracterizează Duhul ca erosul minții divine îndreptat către Logos, ca erosul Tatălui către Fiul. Chiar și spiritul (duhul) omului este erosul său îndreptat către mintea, către cuvîntul său, către propriul logos. Mesagerul erosului divin către om este Sfîntul Duh, iar cel al erosului uman către Dumnezeu este spiritul (duhul) uman.
Erosul este cel care determină comunicarea și comuniunea. El creează atît în Dumnezeu cît și în om ekstasis, ieșirea din sine. Ec-staza lui Dumnezeu duce la dialog și comuniune cu omul; ec-staza omului duce la dialog și comuniune cu Dumnezeu. Desigur, cele două mișcări sunt diferite pentru că a lui Dumnezeu este descendentă iar a omului este ascendentă. După Grigore de Nissa, „erosul binecuvîntat” este un impuls adăugat naturii umane și prin care se ajunge la binecuvîntările iubirii și sfatului divin. Acesta este forța care îndeamnă oamenii înspre Dumnezeu. Simeon Noul Teolog a dedicat Imnurile pentru Erosul Divin experienței născute de lucrarea acestei energii. Erosul divin este ec-static, iar nu limitat; el face ca cel ce iubește să nu-și mai aparțină sieși, ci celui iubit.
Maxim Mărturisitorul numește έρως dumnezeirea transpusă la nivelul creatului. Cuvîntul exprimă tendința creatului spre perfecțiune și se manifestă în ambele direcții, ca eros uman și ca eros divin.
Dumnezeirea este cauza creației; erosul este forța care o duce către perfecțiune. Calea este o continuă înălțare către Dumnezeu, începînd cu mișcarea dată de Dumnezeu, înaintînd la eros și ec-stază pînă cînd călătorul se unește cu cel pe care îl iubește. Erosul este cel mai înalt grad al iubirii omului față de Dumnezeu și a lui Dumnezeu față de om. Toate virtuțile contribuie la erosul divin, și mai ales rugăciunea curată, prin care mintea capătă aripi pentru a trece dincolo de toate lucrurile și pentru a fi ridicată de la cele omenești la cele dumnezeiești. Astfel, omul devine capabil să-l urmeze pe Iisus Hristos în înălțarea la ceruri.
Deși a fost folosit de către misticii din perioada bizantină, mulți autori creștini recenți s-au ferit să-l folosească pe „eros” din cauza semnificației sale obișnuite, care-l apropie de patimă, de patologic. Eventual se definește iubirea cea adevărată ca ceva între eros și agape, păstrînd din eros acea forță, setea pe care o are cel care iubește și care nu se stinge oricît de aproape ar fi de cel iubit. Însă se consideră în general că a folosi doar „eros” pentru a vorbi despre iubirea creștină poate fi derutant pentru cititorul neavizat.
Sursa:www.wikipedia.ro
